Regele Charles al III-le urmează să fie încoronat pe 6 mai

Westminster Abbey (în traducere, Abaţia Westminster) a găzduit aproape toate încoronările, începând din 1066, când, în ziua de Crăciun, a urcat pe tronul Angliei William Cuceritorul. Aici au avut loc 38 de ceremonii de încoronare, fiind încoronaţi 39 de monarhi. Regele Charles al III-lea devine al 40-lea monarh încoronat aici, la 6 mai 2023. Regina consoartă va fi încoronată alături de acesta, evidenţiază www.westminster-abbey.org.

Fiecare monarh de la William Cuceritorul a fost încoronat în Abaţie, cu excepţia regilor Eduard al V-lea şi Eduard al VIII-lea, care nu au fost niciodată încoronaţi. Tronul vechi al încoronării mai poate fi văzut în interiorul bisericii de azi.

O capodoperă arhitecturală a secolelor XIII-XVI şi unul dintre cele mai importante edificii gotice din ţară, Westminster Abbey păstrează expuneri unice pentru istoria britanică: altarul medieval al sfântului anglo-saxon Eduard Confesorul, morminte ale regilor şi reginelor, precum şi ale unor personalităţi precum Isaac Newton, Charles Dickens sau Charles Darwin. De asemenea, aici au avut loc 16 nunţi regale.

Abaţia îşi are originile într-o mănăstire benedictină, care a fost extinsă mult de către regele Eduard, canonizat şi cunoscut ca Sfântul Eduard Confesorul. În anul 1040, regele Eduard şi-a stabilit reşedinţa regală în palatul aflat pe malul râului Tamisa. În apropiere se afla mica mănăstire benedictină fondată sub patronajul regelui Edgar şi al Sfântului Dunstan, în jurul anului 960. Eduard a ales să extindă acest lăcaş monahal şi a construit o biserică mare de piatră în onoarea Sfântului Apostol Petru. La sfinţirea bisericii, pe 28 decembrie 1065, regele Eduard era prea bolnav pentru a lua parte la eveniment şi a murit după câteva zile. Rămăşiţele lui au fost depuse în faţa marelui altar. Singurele urme ale edificiului ctitorit de Eduard mai pot fi văzute la arcadele rotunde şi coloanele masive de susţinere ale criptei şi în Pyx Chamber. Cripta a făcut parte la început din spaţiile de locuit ale călugărilor.

Cele mai semnificative ceremonii desfăşurate în acea perioadă au fost încoronarea lui William Cuceritorul, în 1066, şi mutarea rămăşiţelor regelui Eduard într-un nou sarcofag la câţiva ani după canonizarea sa din 1161.

Abaţia lui Eduard a supravieţuit două secole până la mijlocul secolului al XIII-lea, când regele Henric al III-lea, influenţat de rolul lăcaşului ca loc de încoronare, a decis să o reconstruiască în noul stil gotic, într-o epocă a catedralelor. Sub decretul regelui Angliei, Westminster Abbey a fost proiectată să fie nu numai o mare mănăstire şi loc de închinăciune, ci şi locul încoronării şi înmormântării monarhilor. Biserica rămasă până astăzi a fost reconstruită în 1245 şi sfinţită la 13 octombrie 1269. Era firesc ca Henric al III-lea să dorească să transfere trupul Sfântului Eduard Confesorul într-un mormânt mai impunător în spatele marelui altar din noua sa biserică. Acest sanctuar a rămas până în zilele noastre, iar în jurul său se află mormintele mai multor regi medievali şi ale consoartelor lor: Henric al III-lea, Eduard I şi Eleonora a Castiliei, Eduard al III-lea şi Filippa de Hainault, Richard al II-lea şi Ana de Bohemia şi Henric al V-lea.

Primul rege care a fost încoronat în noua abaţie a fost Eduard I, în 1274.

O altă construcţie importantă anexată a fost capela construită de Henric al VII-lea, primul din dinastia Tudorilor, care acum îi poartă numele. Capela a fost sfinţită la 19 februarie 1516.

William al III-lea şi Mary II au fost singurii monarhi încoronaţi împreună, împărţind tronul, potrivit https://www.royal.uk/. Scaunul special făcut pentru Mary în 1689 poate fi văzut în Galeriile Jubileului de diamant al reginei.

Westminster Abbey – locul de încoronare pentru 28 de regine consoarte

La Westminster Abbey au fost încoronate 28 de regine consoarte în ultimul mileniu, fiecare având o poveste fascinantă.

În acest şir, prima regină consoartă a fost Matilda, soţia lui William Cuceritorul. Încoronarea ei a avut loc la 10 mai 1068, la doi ani după încoronarea regelui.

Anne Boleyn a fost singura din cele şase soţii ale lui Henric al VIII-lea, după Caterina de Aragon, prima sa soţie, care a mai avut parte de încoronare şi este singura regină consoartă care a primit coroana Sfântului Eduard. Henric a anchetat-o pe Anne pentru trădare, aceasta fiind executată în 1536, când fiica lor, viitoarea Elisabeta I, avea doi ani.

Cea mai longevivă regină-consoartă a fost Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, soţia lui George al III-lea şi consoartă timp de 70 de ani. Cei doi au fost încoronaţi în 1761 şi au avut 15 copii.

Ultima din acest şir este Elizabeth Bowes-Lyon, care s-a căsătorit cu viitorul rege George al VI-lea la Westminster Abbey, în 1923. A devenit regină consoartă în urma abdicării lui Eduard al VIII-lea. George al VI-lea şi Elizabeth Bowes-Lyon au fost încoronaţi împreună în 1937.

Încoronarea- semnificaţii şi etape

Încoronarea reprezintă ceremonia creştină în timpul căreia noul monarh este încoronat ca parte a slujbei Euharistiei sau a Sfintei Împărtăşanii, în cadrul căreia creştinii îl comemorează pe Isus şi pe ucenicii săi la Cina cea de Taină. În termeni strict constituţionali, încoronările nu trebuie să aibă loc. Cu toate acestea, o încoronare are trei scopuri cheie. În primul rând, are o semnificaţie religioasă, monarhul făcând promisiuni în faţa lui Dumnezeu ca parte a unei ceremonii creştine. În al doilea rând, în timp ce monarhul a dobândit statutul şi autoritatea după accederea la tron, la încoronare monarhii fac promisiuni oamenilor pe care îi slujesc. În cele din urmă, este un moment de celebrare şi afirmare publică într-o modalitate care ar fi nepotrivită în zilele şi săptămânile ce urmează accederii, când Familia Regală şi naţiunea sunt în doliu după pierderea monarhului. Astfel, există întotdeauna un decalaj semnificativ între accedere şi încoronare, evidenţiază sursa citată.

În secolele XVIII şi XIX, spectacolul public a umbrit uneori semnificaţia religioasă a încoronării. Încoronarea reginei Victoria în 1838 a adus, totuşi, o nouă preţuire pentru adevăratul sens religios al ceremoniei.

Toate pregătirile pentru ceremoniile de încoronare sunt puse la punct de Contele-mareşal (Earl Marshal) şi Comitetul său de încoronare în numele Coroanei şi nu de autorităţile abaţiei. Totuşi, vicarul de Westminster îl înştiinţează pe suveran cu privire la toate chestiunile legate de ceremonie şi îl asistă pe Arhiepiscopul de Canterbury, care încoronează întotdeauna monarhul.

De la sfârşitul secolului al XIV-lea, fiecare ceremonie de încoronare a urmat aceleaşi etape stabilite în manuscrisul medieval latin iluminat Liber Regalis, care poate fi văzut în Galeriile Abaţiei.

La încoronarea Elisabetei I, în 1559, ceremonia s-a oficiat într-un amestec de latină şi engleză, dar la cea a lui Iacob I, în 1603, a fost o liturghie în întregime în limba engleză, menţionează sursa citată.

Când regina Elisabeta a II-a a fost încoronată în 1953, milioane de oameni din întreaga lume au putut urmări ceremonia la televizor.

Principalele etape ale ceremoniei de încoronare a reginei Elisabeta a II-a, la 2 iunie 1953, au presupus: pregătirea, intrarea în biserică, recunoaşterea, jurământul, prezentarea Sfintei Biblii, ungerea, învestitura, încoronarea şi omagiul, retragerea.

Pregătirea a inclus o procesiune a ”Regalia” – simboluri ale regalităţii, de la Camera Ierusalimului, aflată în incinta Abaţiei, până la Altarul Mare, unde este sfinţit uleiul special de încoronare.

La intrarea în biserică corurile au cântat imnul de slavă “I was glad when they said unto me, we will go into the house of the Lord” în timp ce monarhul a intrat pe uşa de vest. Elevii Şcolii Westminster au strigat ”Vivat!” în timp ce cortegiul ieşea. Monarhul a stat pe scaunul de încoronare, în faţa Galeriei Regale, în partea de sud a altarului.

Recunoaşterea – suveranul a stat lângă scaunul încoronării şi s-a prezentat oamenilor din toate direcţiile.

Jurământul – Arhiepiscopul a pus trei întrebări monarhului şi s-a depus Jurământul. La altar, suveranul a atins Sfânta Biblie spunând: “The things which I have here before promised, I will perform and keep. So help me God” (”Lucrurile pe care le-am promis aici, le voi îndeplini şi le voi păstra. Aşa să mă ajute Dumnezeu”). Apoi a fost semnat Jurământul.

Prezentarea Sfintei Biblii – Biblia ”cel mai valoros lucru pe care îl oferă această lume”, a fost prezentată de Moderatorul Adunării Generale a Bisericii Scoţiei, fiind pentru prima dată când Moderatorul a îndeplinit această îndatorire la o încoronare. Atunci a început slujba de împărtăşanie, urmând ordinea din Cartea de rugăciune comună (Book of Common Prayer).

Ungerea – Aşezată în Scaunul de încoronare, regina a fost unsă cu mir. Un baldachin a fost ţinut deasupra suveranului pentru a tăinui faţă de congregaţie această parte a ceremoniei , deoarece aceasta, şi nu încoronarea, este partea cea mai sacră a ceremoniei.

Învestitura – Monarhul a îmbrăcat straiele cunoscute sub numele de Colobium Sindonis şi Supertunica din pânză de aur. Sabia ceremonială şi pintenii au fost înmânaţi, iar Sabia statului a fost oferită la altar. Suveranul a fost învestit cu brăţările (”armills”), Stola (”Stole”), Roba regală (”Robe Royal”) şi globul (”Orb”). Apoi a fost pus Inelul de încoronare şi au fost înmânate Sceptrul cu Cruce şi Toiagul cu Porumbel.

Încoronarea şi omagiul – Arhiepiscopul de Canterbury a adus coroana Sfântului Eduard de pe altar şi a pus-o pe capul suveranului. După binecuvântare, monarhul s-a mutat pe Tron. Membrii familiei regale şi reprezentaţi ai nobilimii au urcat treptele către Tron pentru a aduce un omagiu. S-a intonat o cântare a congregaţiei şi restul slujbei de împărtăşanie, care s-a încheiat cu binecuvântarea şi cântarea Te Deum Laudamus.

Retragerea – Monarhul s-a retras în capela Sfântului Eduard Confesorul, în spatele altarului mare, şi a primit Coroana Imperială a Statului şi Roba de catifea violet. Purtând globul şi sceptrul, procesiunea s-a mutat înapoi, în timp ce era intonat Imnul Naţional, evocă https://www.westminster-abbey.org/.